Darabani.org

Cel mai nordic oraş de pe internetul românesc

Oraşul cu 53 de baruri

4

Articol publicat în Jurnalul Naţional, în 7 iulie 2004.

Este cel mai nordic oraş al ţării şi se află în apropierea graniţei cu Ucraina. Cea mai apropiată aşezare urbană este Dorohoi, la 37 de kilometri.

Târgul Darabanilor se ţinea cândva la egalitate cu Brăila sau Bacăul. Astăzi e un orăşel izolat şi prăfuit, scos din anonimatul lui călduţ doar de valul ironiilor proaste – “ultima frontieră”, “locul unde se agaţă harta în cui”, “oraşul fără asfalt” etc. A avut un destin vitreg, a pierdut totul, în afară de vocaţia de oraş născut, iar nu făcut.

Pe strada principală, străjuită de salcâmi tunşi perie, cârciumile stau una lângă alta, împletindu-şi manelele cu izurile de tutun şi alcool. Sunt 53 toate, şi cele mai multe la şosea, în ceea ce se vrea a fi zona comercială a oraşului.

Ar putea părea, la prima vedere, că sunt prea multe localuri de diri-dam şi “încă una”. Însă nu-s decât cu 10 mai multe decât în 1877, când târgul de pe malul Prutului număra vreo 2.000 de locuitori. A doua jumătate a secolului XIX a însemnat pentru Darabani punctul de maximă înflorire, după care a urmat un declin neîntrerupt. Atunci, evreii reprezentau o treime din populaţie, ei ungeau mecanismele comerţului, făcând din Darabani un centru important la răscrucea drumurilor de negoţ. Azi nu mai e nici un evreu, şi nici Darabaniul nu mai este ce a fost.

OAZĂ DE ASFALT. Din şapte trecători numai unul ştie unde este biblioteca orăşenească: “E mai la vale, la asfalt”, zice el, cu aerul că a dat cel mai sigur indiciu.

“La asfalt” desemnează, în argoul local, zona spitalului, unde strada a fost asfaltata pe o distanţă de vreo 300 de metri. În rest, cu excepţia şoselei ce traversează oraşul, DN 29A, aflată în administrarea Direcţiei Judeţene de Drumuri şi Poduri Botoşani, în oraş se circulă numai pe străzi pietruite. Acea oază de asfalt este mai tot timpul animată de copii care găsesc aici singurul loc unde se pot da cu rolele ori să se întreacă pe biciclete.

La bibliotecă îl găsim pe poetul Victor Teisanu, recomandat de toţi că fiind darabaneanul cel mai avizat să ne vorbească atât despre trecutul glorios al oraşului, cât şi despre jalnicul lui prezent.

EUROPA STĂTEA CU OCHII PE DARABANI. Astăzi, la Strasbourg nu se suflă un cuvânt despre Darabani. Dar a fost o vreme când presa europeană îşi înghesuia în hanurile târgului trimişii speciali, iar cei mai puternici oameni ai Europei, întruniţi la Congresul de Pace de la Berlin, îi cereau lui Mihail Kogălniceanu să explice în amănunt ce e cu acest Darabani, devenit pentru scurtă vreme tăciunele ce ameninţă să incendieze Europa.

Totul a plecat de la o palmă pe care un evreu i-a dat-o unui ţăran, Vasile Frunzuc, pentru o datorie neplătită. Procesul dintre cei doi s-a transformat într-o adevărată bătălie, la bară, între ţăranii români şi comercianţii evrei. De la o palmă s-a ajuns să le fie contestat evreilor dreptul de a mai folosi, fără nici o obligaţie, vadul comercial din buricul târgului. Acest drept le fusese acordat, pe 25 de ani, tocmai pentru a transforma Darabaniul într-un centru comercial, iar termenul expirase.

PROCESUL SECOLULUI. Procesul s-a desfăşurat timp de doi ani la Curtea cu Juraţi din Dorohoi. Dosarul cuprindea 11 volume. Au fost chemaţi 163 de martori. Evreii erau reprezentaţi în instanţă de Titu Maiorescu, iar românii, de George Cimara, cel care, căsătorindu-se cu Smaranda Bals, a moştenit proprietăţile logofătului Teodor Bals, omul care a transformat un sat prăpădit din lunca Prutului într-un târg important.

Eminescu şi Haşdeu au scris despre procesul de la Dorohoi, arătând că nu este vorba decât despre un litigiu civil, nicidecum despre o atitudine antisemită în România – cum susţinea presa europeană. Iorga se arată, mai târziu, entuziasmat de pledoariile lui Maiorescu şi ale lui Cimara.

Judecătorii, care pe acea vreme nu aveau butoane de comandă, au decis în favoarea darabanenilor. Sentinţa ar fi putut afecta grav interesele României la Congresul de Pace de la Berlin, dacă nu am fi fost reprezentaţi de Kogălniceanu. A rămas unul dintre cele mai celebre procese din jurisprudenţa europeană. Astăzi, în Europa se mai pomeneşte despre Darabani doar în rubricile de evenimente, atunci când vreun localnic îşi da în petic printre străini.

CU CĂMILELE LA ARAT. Darabaniul e un oraş care, încercând să redevină prosper, îşi trimite locuitorii la câmp, la sapă. În materie de agricultură, târgul are antecedente revoluţionare. Un anume arendaş Alcaz, nemulţumit de eficienţa cailor, aducea, pe la 1867, două cămile în Darabani. Se vor fi crucit ţăranii văzând acele animale care nu există trăgând la plug, dar au priceput cum e cu raportul între cheltuieli şi profit.

Atunci, agricultura se făcea cu cămilele, astăzi se face cu încetişorul. Cu doar 40 de tractoare pe 7.000 de hectare. Grâul de Darabani, care altădată ajungea pe mesele regeşti, acum e bun doar de furaj pentru animale. Brutăriile din oraş folosesc pentru pâine grâu adus de aiurea.

ŞOMERI BOGAŢI. În Darabani nu e nici mai bine, nici mai rău decât în alte oraşe în vreme de tranziţie. Unele lucruri merg, altele nu. Unele afaceri prosperă, se iţesc chiar pe piaţa europeană, altele o întind de la o zi la alta, cu falimentul la uşă. Pentru cei mai mulţi, însă, traiul de zi cu zi e o luptă crâncenă. Mai norocoşi sunt şomerii rezultaţi din falimentul industrializării forţate, care şi-au găsit – cei mai mulţi – de lucru în străinătate şi acum îşi fac magazine şi se plimbă cu maşini scumpe pe străzile pietruite. Ei sunt bogaţii oraşului. Ceilalţi formează acel procent de şomaj de aproximativ 12 la sută. Un procent mare, dar nu suficient pentru ca Darabaniul să fie declarat zonă defavorizată şi, pe această bază, să beneficieze de facilităţile legale.

“Dar poate că unii nici nu vor să muncească, spune şoferul Dumitru Ignatiuc. Târgul e plin de afişe, că se caută 250 de femei pentru muncă la confecţii, dar nu se prezintă nimeni la angajare. Le place să stea acasă şi să ia ajutor social –  cu ajutorul social e cea   lege, încurajează statul degeaba.”

MAI MULTE MAŞINI DECÂT ANIMALE. Darabaniul încearcă din răsputeri să se smulgă singur din izolare şi din cleştele nepăsării guvernărilor postdecembriste. Oraşul are două benzinării, trei unităţi de autoservice – toţi se plâng de sărăcie, dar statisticile arată că există mai multe maşini decât animale – , trei unităţi de prelucrare a cărnii şi două de prelucrare a laptelui, cinci prese de ulei, o fabrică de confecţii, o fabrică de încălţăminte, o fabrică de mobilă, televiziune prin cablu… Nu e mult, dar toate merg în profit. “Darabaniul – zice Victor Teişanu – rămâne dominat de elementul ţărănesc, dar ţăranii lipsesc.”

TRANSPORT. “Bucata asta de asfalt, singura din tot oraşul, a făcut-o Emil Rasnic, cât era primar, din bugetul local şi din bani de la judeţ. A început asfaltarea de la poartă de la el şi a dus-o cât i-a ajuns asfaltul, vreo 300 de metri. Ce să zic, simt şi eu că stau la oraş, Sunt fericit că avem oleacă de asfalt care trece pe la magazinul meu: e o plăcere când întru pe asfalt şi nu mai zângănesc navetele de bere în maşină, nu se mai sparg ouăle în cofraje, nu se mai rup fuzetele la maşină… Mai nasol e când plouă – canalizarea e peste nivelul străzii şi apa nu se scurge, stă până se evaporă” – Viorel Vadavoiu beneficiar de asfalt

4 Comments

  1. Fake

    Hahah asta e tare, nu mai multe masini decat animale mai multe baruri decat animale =)) !

    Reply

So, what do you think ?

  • Please leave these two fields as-is: