Darabani.org

Cel mai nordic oraş de pe internetul românesc

Un oraș așa cum ar putea fi

1

Înainte de 1989 autoritățile locale din Darabani se străduiau să-i convingă pe mai marii țării de utilitatea câtorva proiecte majore de investiții la Darabani. Câteva dintre ele chiar au primit girul Bucureștiului, în timp ce altele s-au ales numai cu acorduri de principiu și cu amânări repetate, pe fondul situației economice tot mai proaste prin care trecea țara.

Drumul de fier

În 1989 construcția liniei ferate ajunsese deja la Săveni, eveniment privit cu oarecare gelozie de către dărăbănenii nerăbdători să vadă calea ferată la ei acasă. Construcția drumului de fier din nordul țării a continuat apoi către Drăgușeni și Mileanca, unde se finalizase deja terasamentul până în toamna lui 1989. Urma amenajarea liniilor ferate propriu-zise și construirea a mai puțin de 10 kilometri de cale ferată până la Darabani. Gara de la Darabani urma să fie amplasată în zona fostului Obor (actuala fabrică Sagrod, de prelucrare a cărnii). După Revoluție însă proiectul căii ferate a fost oprit, iar gara de la Săveni (foto) a fost închisă (1992).

Revoluția industrială

La alți 10 kilometri distanță de Darabani a fost descoperit în anii ’80 cel mai mare zăcământ de gips din România și al patrulea ca mărime din Europa. Geologii l-au convins pe Ceaușescu să investească 80 de milioane de dolari la Ivancăuți, în industria de exploatare şi prelucrare a zăcământului de gips. Decretul prezidenţial semnat la 1 decembrie 1989 prevedea începerea lucrărilor de construcție a unor combinate industriale în nordul judeţului în chiar anul următor. Probabil că investiția ar fi schimbat definitiv viața Darabaniului, dar e greu de spus dacă această industrializare ar fi fost cu adevărat benefică sau nu. Cert e că unora dintre dărăbănenii contemporani cu evenimentul nu le pare prea rău că proiectul industrial a fost anulat: răsuflă ușurați la gândul că pot în continuare respira aer curat la Darabani.

Orașul verde

Aleea Theodor Balș (Rătușanu) (5)Înainte de 1989 autoritățile plănuiau să schimbe fața orașului. Visul tuturor primarilor de la finalul secolului trecut a fost construirea unui ștrand pe valea Rătușanu (actuala alee Theodor Balș), așa că proiectul a fost mereu inclus în planurile mandatelor electorale. Înainte de Revoluție s-a ajuns chiar la aprobarea Planului Urbanistic General al orașului, care cuprindea, pe lângă proiectul de agrement de la Rătușanu, și alte amenajări vaste de zone verzi, noi clădiri de interes public și ansambluri de locuințe care urmau să completeze cele două cartiere de blocuri ale orașului.

Noi edificii de cultură și sport

Tot în centru urma să se construiască o clădire impunătoare, noua Casă de Cultură. Ridicarea acestui ateneu a fost principalul angajament al primarilor din ’70 încoace, niciunul nereușind însă mare lucru în acest sens. La începutul anilor ’80 primăria a primit autorizația de începere a lucrărilor: Casa de Cultură Darabani, care avea să se numească oficial „Clubul muncitoresc”, urma să găzduiască, printre altele, o sală de spectacole cu 500 de locuri. Lucrările au început câțiva ani mai târziu, dar nu au fost finalizate nici până astăzi.

Tot 500 de locuri, în tribune de această dată, urma să aibă și noul stadion al orașului. Proiectul, semnat chiar în 1989 de un arhitect sucevean, cuprindea o bază de sport modernă dotată cu vestiare, dușuri și gradene. Noul stadion urma să aibă un gazon perfromant, cu drenaj, iar primăria intenționa să înceapă lucrările în 1990.

Regrete?

E greu de spus dacă aceste proiecte ar fi fost cu adevărat puse în practică dacă Revoluția nu ar fi avut loc. Datoria externă apăsase greu pe umerii guvernului comunist, care probabil și-ar fi continuat politica de reducere a cheltuielilor și de limitare a investițiilor. De altfel, înainte să învinovățim Revoluția pentru lipsurile infrastructurii dărăbănene, e bine să ne amintim și de proiectele recente menite să schimbe fața orașului, dar care au fost și ele amânate mereu.

Unul dintre laitmotivele anilor ’90 la Darabani a fost asfaltarea străzilor. Cei 2 kilometri de asfalt care au apărut în ultimii 20 de ani sunt puțini în comparație cu cei din visele dărăbănenilor sau din planurile administrațiilor locale de după Revoluție. În mai multe rânduri s-a vorbit despre atragerea de noi instituții bancare la Darabani, care ar fi urmat să cumpere clădiri publice sau private din centrul orașului (între care și clădirea vechii Poște), însă băncile se lasă încă așteptate. La mijlocul anilor ’90 oficialii orașului primiseră toate aprobările necesare pentru extinderea rețelei de gaz metan la Darabani. Proiectul a fost însă tărăgănat și, mai apoi, anulat din cauza mutării centralei companiei energetice de la Mediaș la București.

După 50 de ani agitați, petrecuți egal de o parte și de alta a Revoluției, clădirea Casei de Cultură, care și-a schimbat între timp stăpânul, stă și astăzi neterminată. Un schelet trist, dar – să recunoaștem – promițător, ne privește în fiecare zi din centrul orașului, vrând parcă să ne facă pe toți să înțelegem ce am putea fi.

One Comment

So, what do you think ?

  • Please leave these two fields as-is: