Profesorul Leon Dănăilă, unul dintre cei mai mari neurochirurgi pe care i-a dat medicina românească, operează şi la 78 de ani, la Clinica de Neurochirurgie de la Spitalul Bagdasar Arseni. După 50 de ani de profesie, a descoperit o nouă formaţiune în creier.

Legenda profesorului Leon Dănăilă se poate spune în cifre, în multe cifre – peste 27.000 de intervenţii chirurgicale pe creier (record mondial), scăderea mortalităţii în operaţii de la 50% la 4%, graţie introducerii microscopului operator, 39 de cărţi de specialitate scrise -, dar ea se citeşte de fapt în spital. Pe coridorul din faţa uşii lui, unde mame şi soţii şi fraţi aşteaptă cu radiografiile în mână „să vorbească cu profesorul” sau în sala de operaţie, unde echipa pe care a format-o în zeci de ani îl cheamă la cele mai delicate cazuri.

Pantofii pe care-i schimbă când pleacă de la spital sunt sub masă. Şi mai e ceva care-i personalizează cabinetul, pentru că nu se înconjoară de lucruri inutile: rafturi de cărţi, multe scrise de el, de-a lungul timpului. Profesorul poartă în alura sa netelurică, cu aerul său cald şi senin, pe care-l împrăştie ca pe-un praf binefăcător celor din jur, o predestinare: la 10 ani a găsit pe jos nişte foi rupte dintr-o carte de medicină şi a ştiut că asta trebuie el să facă, cu orice preţ.

„Weekend Adevărul”: Prima dată când v-a interesat ce se întâmplă într-un organism viu a fost la o lecţie de anatomie în liceu. Care era subiectul lecţiei?

Leon Dănăilă: Profesorul vorbea despre bulbul rahidian din creier – unde se găsesc centrii cardiac şi respirator – pe care dacă-l înţepi puţin, spunea el, individul sau animalul moare. Eu m-am dus acasă, am luat o pisică mai jigărită, un ac de seringă de la un medic, şi am înţepat bulbul rahidian. Pisica a rămas un pic blegită, dar n-a murit. Şi atunci ­mi-am zis că nu trebuie să te iei după ce se spune, trebuie să verifici întotdeauna.

Acesta a fost primul moment când aţi descoperit că aveţi acest interes?

Nu. M-am dus odată în spatele unor clădiri, unde locuia un doctor, şi am găsit nişte foi aruncate; era un capitol dintr-o carte de obstetrică sau aşa ceva. Aveam 10 ani atunci. Am luat foile acelea acasă, le-am cusut cu aţă şi ­le-am citit de foarte multe ori – era descrisă acolo o operaţie de cezariană. Atunci cred că mi s-a imprimat dorinţa de a face oamenii bine şi de a deveni chirurg.

Aveaţi cărţi acasă, eraţi un copil care citea mult?

Acasă nu aveam cărţi, părinţii mei erau agricultori. Taică-miu nu ştia carte, mama avea patru clase. Dar apoi în liceu am citit toate cărţile din biblioteca şcolii. Ştiinţele naturale îmi plăceau foarte mult, era şi un cerc la care mergeam, unde erau profesori foarte buni. Am citit multă literatură medicală în adolescenţă. Ţin minte un episod din facultate. Am făcut o gripă înainte de examenul la Bacteriologie şi n-am putut să-nvăţ. Dar m-am dus cu ce ştiam din liceu, când îl citisem pe Pasteur – o carte foarte groasă, unde explica el probleme de patologie microbiană. Şi am luat 9.

Cum priveau părinţii aplecarea dumneavoastră către studiu? N-ar fi preferat să mergeţi cu ei la câmp?

În şcoala primară mă luau tot timpul la arat, la semănat, la prăşit, iar mie ­nu-mi plăcea deloc. În clasele primare nu-mi plăcea şcoala. Mă duceam cu lecţiile nefăcute, iar învăţătoarea trecea pe lângă casa noastră şi le spunea părinţilor, ei mă băteau. De multe ori nici nu mă duceam la şcoală, mă ascundeam în porumb. Tata a aflat şi, la sfârşitul claselor primare, mi-a zis: „Uite ce e, dacă-ţi place munca la câmp, rămâi aici, dacă nu, te dau la liceu şi faci carte; îţi alegi”. Şi mi-am zis: „Aoleu, munca de la câmp e îngrozitoare!”; şi aşa m-am apucat de învăţat.

Când aţi ştiut că vreţi să faceţi neurochirurgie?

Când am terminat facultatea am fost repartizat trei ani la ţară, la Comăneşti, în judeţul Bacău. Am lucrat în toate secţiile şi cel mai greu mi-a venit la Pediatrie, pentru că nu-mi plăcea. Chirurgia era cea care mă atrăgea. După aceşti trei ani aveam dreptul să dau la Rezidenţiat, iar eu am învăţat continuu.

Acolo v-aţi cunoscut şi soţia, nu?

Ea era farmacistă şi a venit la spital. Ne-am căsătorit acolo, în Comăneşti. Am venit apoi la Bucureşti şi în ’61 am intrat la Rezidenţiat. Nu ştiam ce specializare să-mi aleg. În jur toţi colegii îmi spuneau să nu mă duc la Neurochirurgie, c-o să dau de Arseni (n.r. – reputatul neurochirurg Constantin Arseni), care e un om foarte al dracului. Eu am zis că mă duc şi o să-mi văd de treabă şi n-o să am probleme. Dar n-a fost chiar aşa, că-ţi căuta nod în papură din orice; lui nu-i plăcea să fie depăşit.

Mai ţineţi minte primele contacte cu profesorul Arseni?

El nu vorbea prea mult. A luat la cunoştinţă că sunt pe secţia lui şi gata. M-a trimis apoi la o secţie de paraplegici, unde am lucrat vreo patru ani. Până într-o zi când ­i-am prezentat un pacient şi i-am dat alt diagnostic decât cel care i se pusese: „Domnule profesor, pacientul nu are o leziune traumatică, eu cred că are o tumoră de trunchi cerebral, pentru că are sindromul cutare, tulburările cutare”. Arseni s-a aşezat pe scaun şi a ascultat cu mare atenţie, iar la sfârşit a zis: „Bine, mâine îl operăm”. ­L-au operat şi au găsit acolo tumoarea. Şi mi-a zis: „De mâine vii în secţie la mine!”. Am lucrat cu el 20 de ani.

Cum s-au schimbat lucrurile când v-aţi întors din America, de la bursa Fulbright, unde aţi învăţat tehnica chirurgicală cu microscopul operator?

În ’81, când m-am întors la spital după un an, oamenii au început să-i spună lui Arseni: „domnule profesor, vă rog să-l luaţi şi pe Dănăilă la operaţie”. Şi mie îmi spuneau asistentele tot – eram şi eu tânăr pe atunci! (râde) – îmi spuneau: „Vezi că profesorul încearcă să scape de tine”. Şi aşa a fost. M-a trimis într-un pavilion dezafectat şi-a zis că mă face şef acolo, să fac neurochirurgie vasculară. Am început imediat să operez.

De unde aţi făcut rost de instrumentar şi tot ce vă mai trebuia la sală?

Am făcut rost de o masă de operaţie şi am luat microscopul operator – care stătea degeaba pe sală, pentru că nu ştia nimeni să opereze cu el. Şi am început să fac microchirurgie vasculară de a doua zi.

Şi când aţi renovat dărâmătura aceea de clădire?

A venit la mine la operaţie ministrul de atunci al Construcţiilor. După intervenţie, stătea în salon şi se uita la pereţii scorojiţi de vopsea. După ce s-a externat, mi-a trimis materiale şi muncitori şi mi-a renovat 16 camere. Veneau camioane cu materiale de construcţie de la Casa Poporului, unul după altul. A dat drumul şi la căldură – înainte era un frig acolo, îngheţau bolnavii în saloane, pentru că eram departe de conducta de gaz.

Cum arătau intervenţiile pe creier în anul 1961, atunci când aţi venit la spital, în primul an de Rezidenţiat?

Îngrozitor. Arseni băga mâna în creier şi scotea tumora cu degetul. Era o hemoragie teribilă. Mi-am zis atunci că eu niciodată n-o să operez aşa, că aia nu e chirurgie.

Ce parte din neurochirurgie cercetaţi acum?

Am descoperit o nouă celulă în creier, este o premieră mondială. Am început cercetarea acum trei decenii, împreună cu biologul Viorel Păiş. Eu luam biopsii din creier, le duceam la laborator, le secţionam, le analizam, făceam poze; şi am descoperit la un moment dat această prelungire, care s-a dovedit a fi o nouă celulă. Din 2006 am anunţat descoperirea noastră la Cape Town (Africa de Sud), Los Angeles, San Diego (America), acum aştept confirmarea internaţională. Este o celulă extrem de lungă, sub formă de sfoară, pe care am identificat-o prin microscopie optică, electronică de transmisie şi scanning, care protejează: dacă hematiile (n.r. – celulele care transportă oxigenul spre ţesuturi) ies din vasul de sânge, celula respectivă le opreşte, ca să nu plece substanţa nobilă a creierului.

27 de mii de intervenţii chirurgicale pe creier a efectuat profesorul, record mondial în acest domeniu.

„Făceam gărzi şi refuzam invitaţiile de la prieteni”

Profesorul Arseni vă lua prima mână la operaţii, nu?

Da, întotdeauna. Ţin minte că a luat odată în operaţie un medic primar. Arseni îl lăsase să oprească hemoragia, şi tot revenea în sală: „Ei, ai oprit-o?”. Când a văzut că nu se descurcă, m-a chemat pe mine. M-am spălat repede pe mâini, am văzut vasul, l-am coagulat. Îmi era jenă de medicul acela, eu eram totuşi rezident. Dar ce să faci, e nevoie de talent aici.

V-a luat şi când a trebuit să mergeţi să-l operaţi pe preşedintele Algeriei. Cum a fost experienţa?

A venit Securitatea la mine acasă, la 12 noaptea. Securiştii mi-au spus să mă îmbrac pentru că în două ore plec cu avionul în Algeria, cu profesorul Arseni. Le-am zis că n-am paşaport. Atunci au scos unul din buzunar, cu poza mea pe el, semnătura mea (râde), tot. Şi în Algeria l-am operat pe preşedintele Houari Boumedienne, dar a fost prea târziu. N-a rezistat intervenţiei.

Ştiu că din momentul când aţi adus în România tehnica aceasta a microscopului operator, în 1981, mortalitatea în intervenţii a scăzut de la 50% la 4%. Acum, în 2011, este acest aparat prezent în toate spitalele din ţară?

Este o catastrofă, microscopul este prezent doar în câteva centre mari, la Iaşi şi la Cluj. Majoritatea neurochirurgilor sunt învăţaţi ­să-şi folosească în operaţii vederea directă, neintermediată de microscop.

Ce făceaţi în tinereţe în timpul liber? Aveaţi aşa ceva?

Mergeam cu soţia la teatru, la operă. Dar să ştiţi că un neurochirurg trebuie să ducă o viaţă foarte strictă, să renunţe la multe lucruri. Eu făceam multe gărzi şi refuzam mereu invitaţiile de la prieteni.

Soţia nu vă reproşa că staţi mai mult la spital decât acasă?

Uneori, dar până la urmă m-a înţeles. Mă aşezam la masă, nu începeam bine să mănânc, suna telefonul: „S-a agravat starea pacientului, vă rog să veniţi la spital”.

De ce nu aţi avut copii?

Soţia mea nu a putut ţine sarcina. A pierdut două, una la şapte luni şi alta la cinci.

Cum s-au schimbat lucrurile pentru dumneavoastră în ultimii ani?

Am început să scriu foarte mult, să fac cercetare. Am publicat în străinătate foarte mult. Când am făcut 70 de ani, mi-au spus de la Universitatea de Medicină şi Farmacie (UMF) Bucureşti că nu mă mai pot ţine şef de catedră, deşi eu, fiind academician, am dreptul până la 80 de ani. Apoi, peste ceva timp, am plecat de tot din UMF. Leafa mea aici, la spital, este de 2.114 lei, atât primesc pe lună, după 50 de ani de neurochirurgie. Trebuie să plătesc cărţi de specialitate, sunt membru în diferite societăţi internaţionale, la care trebuie să cotizez.

Ce vă intrigă la creier?

Cum funcţionează. Cum poate omul să treacă de la o idee la alta atât de rapid, să aibă stări afective atât de diverse? Cum se pot realiza aceste procese psihice, de memorie, de atenţie, de voinţă, de decizie? Se cunoaşte foarte puţin din funcţiile creierului. O singură celulă are până la 3.000 de conexiuni.

Nu vă simţiţi singur, în toate zilele acestea în care veniţi la spital la 6 dimineaţa, mergeţi la vizită, participaţi la operaţii şi apoi vă apucaţi de scris?

Trebuie să fac cercetare, să scriu, să studiez. Să las o echipă în urmă. Eu acum am aproape 80 de ani, dar operez foarte bine – intru doar la intervenţiile foarte dificile şi ­nu-mi tremură mâna.

Ieşiţi, vă vedeţi cu prieteni?

Toţi mă invită la restaurant. Le-am spus: n-am timp. Te duci acolo, trebuie să bei ceva. Eu am adunat foarte mult material şi am atât de mult de scris şi de publicat.

Care e cea mai luminoasă persoană din viaţa dumneavoastră?

Soţia mea; care a murit. M-a ajutat foarte mult – mergeam în concediu cu maşina de scris, eu dictam şi ea bătea la maşină.

“Mă aşezam la masă, nu începeam bine să mănânc, suna telefonul: «S-a agravat starea pacientului, vă rog să veniţi la spital». ”

Una din două

– Dostoievski sau Tolstoi? Dostoievski. Eu am citit foarte multă literatură rusă.
– Toamna sau primăvara? Toamna. Soţiei mele îi plăcea primăvara.
– Fotbal sau tenis? Fotbal.
– Freud sau Schopenhauer? Freud.
– Albastru sau roşu? Roşu. Chiar mi-am cumpărat un costum de operaţie de culoare roşie, de mă întrebau colegii ce mi-a venit.
– Film sau teatru? Ambele. Îmi plac foarte mult filmele cu cowboy.
– Marea sau muntele? Muntele, dar mă duc mai mult la mare (râde); îi însoţesc pe doctorul Ştefănescu (n.r. -medic primar Florin Ştefănescu, coleg cu profesorul Dănăilă) şi soţia lui.
– Eminescu sau Alecsandri? Eminescu. I-am cumpărat toate manuscrisele, vreo 32. Şi-mi mai place Topîrceanu.

CV

– Chirurg şi inventator
– Numele : Leon Dănăilă
– Data şi locul naşterii: 1 iulie 1933, Darabani, judeţul Botoşani;
– Studiile şi cariera:
– În 1958 a absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie, Iaşi;
– În 1961 devine medic secundar neurochirurg la Clinica de Neurochirurgie de la Spitalul Gheorghe Marinescu, Bucureşti;
– În 1966 devine medic specialist neurochirurg, iar în 1972 doctor în medicină;
– În 1981 înfiinţează Secţia VII de Neurochirurgie Vasculară şi Microneurochirurgie, singura din ţară şi la acest moment;
– În acelaşi an introduce (în premieră în România) în sala de operaţii microscopul operator;
– Este singurul neurochirurg din ţară care a operat anevrismele sistemului arterial vertebro-bazilar;
– Are zeci de pionierate în neurochirurgie, la nivel naţional şi internaţional;
– Deţine 18 brevete de inventator şi 10 de inovator;
– Locuieşte în: Bucureşti.

Articol publicat în ziarul Adevărul.