Articol apărut în revista Timpul, în 21 septembrie 2007.

În numărul trecut, o notă redacţională despre manifestările legate de lansarea stagiunii de toamnă a Galeriilor Eleusis amintea faptul că, în acea împrejurare, fusese lansată şi ediţia bibliofilă a volumului Boema de fier. „Şi cel fără de prihană“ de Corneliu Popel, o extraordinară voce lirică a generaţiei ’80, de nuanţă metafizic-spiritualistă, dispărută înainte de vreme. Cred că această superbă apariţie editorială – selecţia textelor de Ioan Es. Pop, îngrijirea ediţiei de Emil Stratan, cu grafică originală de Valer Sasu, cu splendide coperţi de lemn – , pe care o datorăm Editurii Eleusis, este un foarte bun prilej să ne amintim de poetul Corneliu Popel.

„Uitarea“ acestuia este cu atît mai ciudată cu cît, la cei douăzeci şi opt de ani pe care-i avea la trecerea într-o lume mai bună, Corneliu Popel era deja un scriitor consacrat, cu o prezenţă auctorială puternică şi originală, chiar dacă omul ce purta poetul, se refugiase, la absolvirea facultăţii, într-un fel de navetă didactică pe drumuri de ţară, undeva în  judeţul Iaşi. Navetă ce s-a dovedit a fi „esenţială“, de vreme ce lirismul său a devenit parcă şi mai esenţializat, mai emblematic şi oracular.

Corneliu Popel începe să publice în presa culturală la 15 ani, în anii mici liberalizări a regimului comunist, este inclus, la nici 18 ani, în masiva Antologie a poeţilor ieşeni din 1968 şi debutează cu Fraţii mei blînzi în 1974, volum excelent primit de critica literară, care saluta un poet interesant şi promiţător. Promisiunea avea să fie confirmată trei ani mai tîrziu de volumul Aurea Saecula, de asemenea foarte bine primit. Îmi amintesc, de pildă, paginile dedicate poetului în revistele studenţeşti ieşene Dialog (fosta Alma Mater, la care poetul fusese redactor în studenţie) şi Opinia studenţească.

Ca mai june confrate, m-am simţit foarte onorat cînd lam cunoscut şi ori de cîte ori – prea rare prilejuri – am avut ocazia să schimbăm în fugă cîteva vorbe. Cel mai adesea despre poezie, de bună seamă, în legătură cu sensul căreia ne întîlneam în cele mai multe privinţe  La un an după moartea poetului, în 1979, avea să apară primul volum postum, pe care autorul apucase, totuşi, să-l îngrijească, Elogiul înţelepciunii, prin nimic inferior celorlalte, dacă nu cumva chiar superior acelora – deşi e foarte greu să faci asemenea ierarhizări în cazul unui autor care-şi găsise propria voce atît de timpuriu.

Trei volume excepţionale în cinci ani sînt suficiente pentru a impune un autor. În condiţii normale. Se pare că nu a avut şi nu am avut parte de condiţii normale de vreme ce, aproape brusc, un asemenea autor a intrat aproape în uitare, rămînînd mai mult în memoria prietenilor şi a colegilor de generaţie decît în cea a istoriei literare. Desigur, dispariţia sa prematură, atenţia pe care a atras-o asupra sa valul de la 1980, cu o poezie atît de diferită de cea lui Popel, pot explica în oarecare măsură uitarea, dar n-o justifică prin nimic.

În fond, în cuprinsul artelor, noul nu se substituie vechiului, ci doar se adaugă, oricît de „revoluţionar“ s-ar manifesta. În fond, apariţia lu  Mircea Cărtărescu nu anulează existenţa unor Virgil Mazilescu sau Daniel Turcea. În mod firesc, nici apariţia unor Danilov şi Lucian Vasiliu, ca să dau doar două nume importante din generaţia mea, de la Iaşi, nu sînt menite să-i pună în umbră pe un Mihai Ursachi sau Corneliu Popel. Şi încă primul a avut măcar şansa unei vieţi ceva mai lungi şi a unor prieteni mai fideli.

Volumul recent apărut la Galeriile Eleusis, o selecţie realizată de poetul cu formulă înrudită Ioan Es. Pop din manuscrisele puse cu amabilitate la dispoziţie de doamna Rodica Popel, so- ţia poetului, este întrutotul consubstanţial corpusului liric deja tipărit. Un volum care confirmă originalitatea şi pregnanţa vocii lirice pe care a lansat-o Corneliu Popel în poezia ultimei jumătăţi de veac.

Aceeaşi simplitate aparentă, asumată cu autentică umilitate, pentru a vorbi, cum nu se poate mai profund, despre lucrurile cu adevărat esenţiale: „Glasul frumos / al tău prin ziduri / cum sună înecat de boală / în veşnica mea amintire“, cum declară versur  e parcă premonitorii din poemul care deschide culegerea de faţă.

Sau ca în acest scurt, emblematic, Epitaf: „Mi-am zburat, se pare, ieri, creierul, ştii? / cu mutra mea de sinucigaş urît / nu mai făcusem nici două parale, / acuma stau în inimă- şi-atît“. Aş mai cita şi Amorul călăului, pentru impecabila prozodie, o altă calitate a poeziei lui Popel, de care autorul n-a abuzat, totuşi, pentru că nu îl interesau exerciţiile de virtuozitate decî t atunci cînd nu lezau autenticitatea: „Mustrări de conştiinţă, rămăşiţe / pe caldarîm şi-n crîşmele murdare / lovind cu capul în destin / aşa îmi vine o vreme de spînzurătoare// voi trubaduri cîntaţi amorul / acestei patimi mari de cavaler/ cu gravitatea cînd se înconjoară/ hamalul meu de gheţuri şi de cer// o glasu-acela spînzurî nd prea trist/ iubind un minstru în canale/ plebeu fugar într-un sicriu/ aşteptînd noaptea sunetelor triumfale“. Cred că puţinele versuri citate confirmă autenticitatea şi valoarea lui Corneliu Popel. Din păcate, ediţia de faţă, bibliofilă şi scumpă fiind, nu este decît la îndemîna unui număr foarte mic de cititori. Nu pot decît să sper că fie editura Eleusis, fie o altă editură se va gîndi şi la o edi]ie obişnuită a volumului şi, în viitor, cu puţin noroc, şi la o ediţie de opere complete. Corneliu Popel este un poet prea bun pentru a-l condamna la uitare.